Moartea lui Charlie Kirk e un simptom al unei boli teribile

Numele ei este MAREA ENSHITIFICARE A CIVILIZAȚIEI UMANE

Uciderea lui Charlie Kirk, petrecută aseară în timpul unui eveniment la Utah Valley University, reprezintă nu doar o tragedie devastatoare pentru familia sa – un soț și tată de doi copii mici – ci și o lovitură mortală dată idealului dezbaterii deschise, față-în-față, în era războinicilor de tastatură.

Ce mai rămâne din curajul de a confrunta idei opuse pe scenă, sub lumina reflectoarelor, când un glonț tras de un lunetist ascuns pe un acoperiș poate întrerupe totul într-o secundă?

Acest act de violență, descris de autorități ca un "asasinat politic", va amplifica frica de moarte printre vorbitori publici, transformând campusurile universitare americane – odată temple ale dialogului – în zone de risc mortal. Este încă un simptom al enshitification-ului generalizat al civilizației umane: o degradare lentă, dar sigură, în care dezbaterea rațională cedează locul urii armate, iar polarizarea devine letală.

M-a pus pe gânduri asta, cu tot optimismul meu legat de viitor. Astăzi simt cum colectăm tragedii care ne îndepărtează tot mai mult unii de alții, ca pe niște trofee ale eșecului nostru colectiv. Doar de la începutul mileniului, aniversăm o serie de nenorociri care au modelat generații întregi, furându-ne nu doar vieți, ci și încrederea în viitor. Fiecare val de criză pare să erodeze firimiturile de coeziune socială, hrănind un ciclu vicios de izolare și resentiment. Suntem tot mai rar NOI însă vorbim aproape tot timpul despre EI. E mai ușor să le dăm sentințe decât să ne adunăm laolaltă. De ce se întâmplă asta? Păi am o teorie. Aceeași enshitificare digitală despre care vorbește Cory Doctorow se aplică întregii civilizații umane. Avansăm în mai multe domenii decât credem dar reușim să ne otrăvim bunăstarea cu decizii cretine luate de o mână de oameni hămesiți, tâmpiți sau pur și simplu criminali.

Să ne amintim de 11 septembrie 2001, zi care tocmai se împlinește azi cu un amar suplimentar. Atentatele au ucis aproape 3.000 de oameni în New York și Washington, dar prețul real a fost mult mai mare: ne-au furat tuturor zeci de miliarde de ore prin securitatea sufocantă din aeroporturi – cozi interminabile, scanări intruzive, zboruri anulate – echivalentul a milioane de vieți irosite în frustrare inutilă. Mai grav, au declanșat războaiele din Afganistan și Irak, conflicte care au costat sute de mii de vieți și trilioane de dolari, lăsând în urmă traume colective, refugiați și instabilitate în Orientul Mijlociu care se resimt și azi. Efectele lor – de la ascensiunea ISIS la crizele de securitate perpetue – vor continua să ne bântuie decenii întregi, amintindu-ne că un moment de groază poate schimba traiectoria lumii.

Apoi a venit criza economică din 2007-2008, cea mai mare de la Marea Recesiune încoace. A șters averi peste noapte, aruncând milioane în șomaj și faliment, dar moștenirea ei e una psihologică profundă: ne-a speriat de creditare, transformând visul american al prosperității în coșmarul datoriei nesfârșite. Am devenit mult mai temători să ne asumăm investiții pe credit, să schimbăm joburi sau să cumpărăm o casă nouă. Prețurile locuințelor au explodat de atunci, depășind cu mult creșterea veniturilor medii, lăsând o generație întreagă prinsă în capcana chiriei eterne. Trendul acesta nu arată semne de oprire; dimpotrivă, cu inflația persistentă și băncile mai reticente, visul proprietății devine un lux pentru puțini, accentuând inegalitățile și resentimentele sociale.

Schimbările climatice, exacerbate de neglijența globală, dar și accesul exploziv la internet în țările sărace – care amplifică nu doar socializarea ci și informațiile despre bunăstarea din statele sociale – au declanșat un val încă timid, dar inevitabil, de migranți economici și climatici. Vedem deja efectele: fluxuri de refugiați din Siria, Venezuela sau Africa Subsahariană, care stresează sistemele de azil din Europa și SUA. Dar acestea sunt mărunte prin comparație cu riscul real: experții estimează că până la sfârșitul secolului, până la 1 miliard de oameni – africani, asiatici, sud-americani – ar putea migra spre Nord, fugind de foamete, secete sau conflicte aprinse de resurse epuizate. Ziduri și politici anti-migrație nu vor opri asta; vor doar amplifica haosul, hrănind naționalismul xenofob și confruntări la granițe.

Poate cel mai urât lucru trăit de generația noastră în acest mileniu este pandemia COVID-19 din 2020, un șoc global care ne-a speriat unii de alții și de instituții. Măștile și distanțarea au devenit simboluri ale suspiciunii, iar lockdown-urile au izolat familii și economii întregi. A adus populația nevaccinată sau neinformată pe internet, unde algoritmii au transformat confuziile în teorii conspiraționiste virale, erodând încrederea în știință și guverne. A generat o recesiune brutală, ștergând joburi și accelerând inegalitățile, dar mai ales a declanșat un val naționalist: "America First" sau echivalente europene, care au transformat pandemia într-un câmp de luptă ideologic, unde solidaritatea globală a fost înlocuită de egoism național.

Din aceste valuri de criză – terorism, instabilitate economică, migrație haotică, pandemie – s-a născut, dar s-a și hrănit, și fenomenalul Charlie Kirk. Ca fondator al Turning Point USA, el a călărit inteligent undele resentimentului conservator, mobilizând tineri prin dezbateri aprinse pe campusuri, susținând cu pasiune Bitcoin ca soluție la corupția financiară și criticând elita progresistă. Îmi plăceau teribil dezbaterile lui: acele momente electrizante în care confrunta studenți de stânga cu argumente tăioase, forțând un dialog real, chiar dacă polarizant. Multe milioane de oameni au urmărit măcar o dată un moment #provemewrong pe social media. Entertainment intelectual pur.

Dar m-a înfuriat profund declarația sa stupidă din 2024, când, după interviuri părtinitoare la București înainte de alegeri, a pretins că se teme de o "dictatură" în România care l-ar putea aresta – un tupeu exagerat care a subminat credibilitatea sa și a hrănit propaganda rusească anti-românească și anti-europeană.

Valurile pe care le-a încălecat cu o inteligență ascuțită, dar și cu un tupeu nemăsurat, l-au ridicat în vârf, făcându-l țintă pentru un individ radicalizat. Vom afla, eventual, cum a fost afectat asasinul – un lunetist care a tras un singur glonț, apoi a fugit – de măcar una din aceste traume colective: poate frica economică, furia climatică, ura pandemică, lupta pentru eliberarea Palestinei sau pur și simplu ura pentru Trump, pe care Kirk l-a ajutat semnificativ în alegeri aducând tineret pe care republicanii îi credeau pierduți către democrați.

Cert este că moartea lui Kirk, la doar 31 de ani, în mijlocul unui tur "American Comeback", nu e un accident izolat, ci un ecou al violenței (mai nou și politice) care bântuie SUA – de la tentativele la adresa lui Trump la ucideri recente de politicieni. Steagurile coborâte în bernă de președintele Trump, rugăciunile și condamnările bipartizane nu vor schimba asta peste noapte.

Trebuie să învățăm și noi din asta. Ca să se facă auziți, prea mulți politicieni de la noi au preluat stilul de luptă dar nu și argumentele venite din educație și cultură. Mi-e teamă că noi vom sări peste dezbatere direct la violență. Semnele sunt aici. Noi avem inerție dar preluăm multe obiceiuri proaste de la alții și mai greu ideile bune. Îmi pun speranța că ne vom reaminti cât de greu e să te înjuri la o bere sau un cei și să discutăm în contradictorie cu speranța că poate chiar noi înșine ne putem răzgândi.

Altfel, enshitification-ul va triumfa, lăsând în urmă doar ruinele unei civilizații care a uitat să asculte și nu vrea decât să urle la cineva.